O expoziţie este o meditaţie pe marginea surselor, pe marginea a ceea ce este de făcut pentru o corectă relaţie cu motivul. Poţi să urmăreşti unde e forțată natura ta în contact cu natura exterioară sau limitele între care se afirmă conceptul de real determinat prin lucrările tale.

Surprins de invitaţia de a fi expozant la Cercul Militar Naţional, în ideea de a marca zece ani de când a fost inaugurată, tot cu mine, „Galeria Artelor", devenită un factor constant de comunicare culturală, am ieşit în public cu întâmplarea de atelier. De aceea, nu este vorba de o expoziţie lucrată în sensul unei ample compoziţii, ci mai degrabă de un sistem de etape. Fiecare etapă e rezultatul firesc al neputinţei de a pune într-o singură imagine ceea ce vreau să spun sau ceea ce simt că-mi narează natura prin care trec sau cea pe care o ascult. Am descoperit că ceea ce nu am spus într-o lucrare pot să spun în cealaltă sau prin alte douăsprezece şi astfel chipul întregului se reconstituie mai temător, mai fin şi totuşi pregnant.

 

Când eram foarte tânăr, gândeam altfel imaginea şi funcţia ei, într-un soi de galopaj energetic juvenil. Mi se părea că motivul e la îndemâna mea, că sunt suveranul lui, că pot să completez ceea ce văd cu ce deduc, încărcând puţin imaginea cu elemente supraadăugate. Veneam în întâmpinarea motivului cu o uşoară infatuare a completării naturii. Mai târziu am înţeles că pe calea aceasta de fapt te îndepărtai de şoptita, tainica şi adânc tezaurizata valoare a sursei.

Există mai multe tipuri de naturi. Eu consider că sursă de natură este şi seria de frontoane gotice din această expoziţie, o arhitectură fără a fi arhitectură. Nu este goticul înţeles ca un stil şi nici un montaj de lucrări care să conducă neapărat spre o idee religioasă. Dat fiind faptul că există o neputinţă de a ieşi din ghidajul vizual, am încercat să sugerez prin lucrările de colaj plăceri tactile pe care într-un chip accidental mi le-au oferit valorile mării într-o insulă grecească. O bucată de lemn, o piatră sunt lucruri care nu au niciodată intenţia de a deveni ceva: ele sunt doar frumoase şi încărcate de mister. Iar misterul nu poate fi pus pe pânză sau scos dintr-o lucrare după bunul plac. E o atingere fără putinţă de scăpare care încarcă imaginea uneori în mod benefic, alteori într-un mod înspăimântător.         

Dramaticul are doza lui, reglată după firea fiecărui artist: în drum spre natură, propria ta natură se modelează şi încearcă să se regăsească în chip armonios. Mie mi se pare fundamental să pleci în întâmpinarea a ceea ce n-ai văzut încă, dar intuieşti. Este o deschidere pe care o presimţi cu mijloace incerte, care trebuie să aibă ca stări primordiale credinţa, speranţa că vei găsi ceva în locul spre care te îndrepţi şi dragostea care vine tămăduitor spre ce atingi, fie iarbă, nor sau zonă cosmică, aşa cum se întâmplă într-un ciclu mai amplu legat de „Nucleele vitale". Şi, într-un târziu, când te simţi un îngăduit şi un binecuvântat pe meleagurile miracolului, trăieşti o profundă stare de recunoştinţă şi dobândeşti limbajul împăcării.

De asemenea, în ciclurile cu flori, nici o floare nu e floare, ci doar o invitaţie de a privi din perspectiva unei experienţe abstractizante ceva ce poate constitui un element recognoscibil din natură. Ciclul dedicat Sărbătorii Florilor (Takayama) nu este o urmare imediată a taberelor de creaţie din Japonia şi China (unde, de altfel, am avut surpriza să mi se propună construirea unui muzeu, „Ion Sălişteanu" în oraşul gazdă). Nimic din ceea ce priveşte lungul drum de navigator solitar al artistului nu are o influenţă atât de imediată, de brusca. Influenţa se face doar regăsind întâmplarea, ceea ce presupune sensuri comune, căutări a ceea ce cu ani în urmă ai tatonat.

„Porţile" dintr-un alt ciclu sunt la rândul lor altceva: puţin mai austere cât să se simtă setea de rigoare, dar nu atât cât să se obţină duritate geometrică. Austeritatea cumpăneşte şi calmează tendinţele scăpate din mână ale accentelor nervoase şi ale sonorităţilor nestrunite.

Această lună, în care stau cu lucrările într-o disecare interioară, îmi face bine în planul tămăduirilor mele de om al atelierului. Mi se pare fundamental în ce termeni îţi stabileşti acordul năzuinţelor interioare cu ceea ce ai de spus şi lăsa pe pământ. Nici o operă, în ceea ce mă priveşte, nu ar trebui să se impună într-un mod agresiv, ca o teroare. O operă este o sugestie temătoare, o posibilitate de a prelua, de a înţelege sau de a iubi ceva Acesta este lucrul pe care îl poate face un artist în fragilitatea lui, care este, în acelaşi timp, forţă.

 

Ion SăJişteanu
11 noiembrie 2002  LITERE, ARTE, IDEI