- Domnule Ion Sălişteanu, cum vă simțiți în atelierul dumneavoastră? Este un spațiu care vă supune sau care ați reușit să-l supuneți?
- Mi se pare că nu m-am aşezat bine la lucru, deşi am venit aici din 1965. În fiecare clipă am senzaţia că nu am lucrat destul, cu toate că atelierul jalonează timpul într-un mod foarte concret. Acum m-am obişnuit atât de mult cu acest spaţiu, încât cred că nu l-aş mai putea schimba. Atelierul meu are timpul său de muncă, este martorul „spaimei mele de pânza albă", este locul în care mă întâlnesc cu prieteni în care cred şi cu care comunic emoţional; aceştia mă ajută să-mi „reglez" lucrarea atunci când mi-o verific.
- Care este relaţia pe care o păstraţi cu lucrările, atât cu cele care rămân în atelier cât şi cu cele care ajung în colecţii private?
- Din păcate, uneori, mă despărţeam greu de lucrări la care ineam mult şi eram fericit când lucrări la care nu ţineam îmi plecau din atelier. În realitate însă, nu este deloc aşa. Sunt lucrări pe care le văd în unele locuri şi pe care acum le-aş schimba cu altele, la care ţin mai mult. Mi le-aş răscumpăra. De fapt, trebuie să dai întotdeauna ce e mai bun pentru că tot ce părăseşte atelierul scapă de sub cenzura ta şi te reprezintă. Când nu creez însă în atelier, ci într-o tabără, atunci când mă întorc, atelierul îmi „aşează" lucrările; abia în atelier pot să le „citesc", să le descopăr, pentru că în singurătate le văd, de fapt, pentru prima dată. Judecându-mi lucrările, fac şi o triere: pe unele le pun de o parte, pe altele le reiau, pe altele le distrug. Sunt unele care mă situează în zona penibilului, a compromisului; le pun undeva, de o parte şi mi-e teamă să nu le mai vadă şi altcineva. Sunt adevărate certificate de incompetenţă pentru mine şi atunci se întâmplă să mă înjur şi să îmi spun că nici nu meritsă să mă numesc pictor.
- Cum se ajunge la astfel de lucrări ratate? Când simţiţi că vă scapă o lucrare, că o pierdeţi?
- Prima tuşă poartă cu ea tot. Dacă e proaspătă, transparentă, mă poartă spre ceva ce constat că, de multe ori, nu are legătură cu intenţia mea sau cu previziunea artistică. Modul în care se desfăşoară gestul este cel care contează. Imaginea se construieşte pe primul impuls, iar tu eşti doar un martor. Încercarea de prelungire a unei tuşe, de transformare, de ajustare se simte imediat și în acel moment deja eşti pe tărâmul artificialului. De aceea, când ajung să-mi judec lucrările, este foarte greu să revin asupra lor; chiar dacă nu mă satisfac, ele au o personalitate a lor, sunt puternice şi intervenţiile, de multe ori, în loc să le ajusteze, le strică.
Florena DOBRESCU
Adevărul, 14 august 2002
© Toate materialele existente în acest site sunt proprietatea familiei maestrului Sălișteanu și nu pot fi copiate decât cu acordul scris al unui membru al familiei.
