Sub egida Muzeului Județean Argeș, vineri, 16 septembrie a.c., a avut loc la Galeria de Artă din Pitești un eveniment deosebit: vernisajul expoziției-donație Ion Sălișteanu. 

La nici patru luni de la dispariția artistului, în luna mai a acestui an, într-un gest de mare generozitate făcut de familia pictorului, în frunte cu soția artistului, dna Melania Sălișteanu, precum și cele două fiice, Oana și Raluca, au fost donate Galeriei de Artă piteștene 54 de lucrări însoțite de un bogat material fotografic, precum și o serie de obiecte care au  aparținut lui Ion Sălișteanu, în primul rând șevaletul pe care artistul și-a pictat pânzele de-a lungul vieții, și vechiul său aparat de radio, o adevărată piesă de muzeu, datând probabil de la finele anilor 1940. Emoționantă este prezența în expoziție a unui platou decorativ dăruit pictorului în semn de prețuire de fostul său profesor de desen de la Colegiul „Brătianu”, inimosul Guță Popescu, căruia îi rămân datoare mai multe generații de arhitecți și pictori argeșeni. Sunt lucruri simple, cu încărcături totuși semnificative, legate de evoluția pictorului Ion Sălișteanu, el însuși un fiu al locului de care nu s-a dezis niciodată, onorându-și calitatea de piteștean prin sprijinul pe care l-a acordat mișcării artistice locale în diferite ocazii, întotdeauna cu larghețe și dăruire, așa cum îi era felul.

Ion Sălișteanu a fost o personalitate artistică, atipică atât prin modul său de exprimare succint ”Fraza arată modul de a judeca al lui Ion Sălișteanu, cât și scara valorică-artistică: nici toleranță față de mediocritate, dar nici cădere în extaz în fața artei cu parapon și ifose, ci grija pentru adevăratul talent. Spiritul de gașcă și coterie îi era străin, ceea ce trebuie să-l fi făcut incomod pentru cei cu spirit gregar și exclusivist. Ion Sălișteanu era atent cu fiecare artist, curios să-i cunoască creația, generos când descoperea calitatea, având totdeauna un cuvânt de încurajare pentru orice artist tânăr. Cuvântul-cheie al omului Ion Sălișteanu, ca și al artistului cu același nume, era iubire. Considera arta ca pe o „răscumpărare și forma cea mai înaltă de expresie a iubirii și nonviolenței, ce nu acceptă altă victimă, alt sacrificiu în afara celui de sine.” Trata publicul cu deferență, în numele aceluiași principiu, și nu separa omul cultivat de cel necultivat. „M-am adresat cu aceeași grijă pentru adevăr și celui dintâi și celui de-al doilea, convins ca în artă nu intelectualismul are prima voce, ci capacitatea de a iubi.” În egoismul și egotismul ce devorează lumea artei și societatea, Ion Sălișteanu a fost o fericită excepție care a dat cel mai înalt înțeles numelui de om. Înainte de a fi un mare pictor, a fost un mare om. Perfecta simbioză talent-omenie, etic-estetic este un har divin din care nu se împărtășesc prea mulți.

Ion Sălișteanu a fost până la capăt un pictor tânăr, tot atât de vioi în pictură pe cât îi era și felul de a fi. În arta lui, prospețimea gândului este exprimată prin prospețimea picturii. În timp ce mulți artiști stagnează sau involuează cu vârsta, el era tot mai liber și mai spontan. Mijloace de expresie voit simplificate, decurse dintr-o nevoie de joc și din prea plinul bucuriei care îi inunda sufletul îi caracterizează pictura. Universul său creator se alimenta din realitate, însă fără a o copia. Metoda realismului socialist impusă de ideologia comunistă i-a fost străină. Față de imixtiunea politicului în artă avea o adevărată repulsie și nu picta decât ce-i dicta sensibilitatea și afectul. Ion Sălișteanu a fost printre puținii pictori care au refuzat alinierea la sloganurile jdanoviste ale epocii proletcultiste a anilor ’50, ca și la „omagialele” anilor ’70-’80. În perioada dublului limbaj – una erau lucrările zise „de atelier” și alta erau „comenzile”, un fel de lozinci pictate, pictorul n-a avut decât un singur limbaj, cel artistic, propriu.

Dincolo de aspectul de spontaneitate și prospețime care îi caracterizează pictura se ascunde un constructor al gândului și imaginii plastice îndelung elaborate care îl poartă spre esența imaginii. Ideea că ar fi fost „un dibuitor” în ale picturii dovedește din partea artistului fie o modestie dincolo de limite, fie o cochetărie. Personal, înclin să cred că a fost și una și alta, iar „ezitările” de care pomenea nu erau în realitate decât treptele devenirii artistice pe care le-a urcat calm și cumpănit, fără acele salturi violente care au caracterizat creația altor pictori contemporani lui, care au făcut brusc trecerea de la realismul cel mai rigid la abstracționism. Pentru orice pictor adevărat, abstracția este ascunsă în detalii; din acest punct de vedere, abstracționismul nu e un salt decât sub aspectul aparențelor. Un detaliu al unei picturi de Rembrandt este tot atât de abstract precum orice pânză abstractă a unui pictor modern sau contemporan. Ion Sălișteanu era conștient de acest aspect și nu s-a încrâncenat niciodată să fie demonstrativ modern, lui realitatea îi oferea nenumărate posibilități de a interpreta într-o manieră „tașistă”, să spunem. Modul expeditiv (nu expediat, Doamne ferește!) de a-și purta pensula pe suprafața pânzei îl apropie de pictura gestuală, cu rezerva că nu o face niciodată imitativ, ci pe un reper al realității.

Inversarea poziției unor tablouri de Sălișteanu, în care subiectul își pierde relevanța, l-ar pune pe privitor în fața unor pânze ultra abstracte. Cum remarca Ion Frunzetti, „Sălișteanu însuși, însă, întrebat despre pictura sa, ocolește voit întrebarea și se refuză dihotomiei concret-abstract, afirmând că aceasta ar fi o problemă demult depășită și că, e știut astăzi, orice redare a concretului implică o doză de abstractizare, după cum orice expresie abstractă pornește și-și ia vânt de pe trambulina concretului.” Da, este adevărat, așa stau lucrurile cu pictura maestrului Sălișteanu, realul ca să capete forță expresivă trece prin faza abstractizării. La mijloc de real și abstract, de concret și fantezie, Ion Sălișteanu a găsit echilibrul și mijloacele de expresie potrivite pentru a nu se îndepărta nici de viața concretă și nici de cea spiritualartistică. 

Datorită harului de a pătrunde taina lucrurilor, până și caligrafiile sale abstracte sunt vii, până și un punct sau o linie au dinamism și pulsează de viață. Paleta preocupărilor artistice ale pictorului este largă și necuprinsă precum lumea în care a trăit și nimic nu-i este străin, de la flori, peisaje, figuri umane sau compoziții judicios alcătuite. Pentru fiecare gen a găsit modul optim de exprimare, deși toate au numitor comun marca picturală SAL ION, cum își semna artistul pânzele.

Un ceva nedefinit unește toate acestea și cu toate schimbările de modalitate de expresie la care a recurs, lucrările de tinerețe ori de maturitate au aceeași inconfundabilă amprentă artistică ce-l deosebește de alți pictori, făcându-l în același timp recognoscibil fără ezitare. A atacat cu curaj suprafețele mari, dar s-a putut închide fără efort și în pătratul unui tablou de mici dimensiuni, fără ca diferența să-i afecteze în vreun fel calitatea picturală, și asta pentru că totdeauna gândea în cadrul suprafeței date, că îi respecta cerințele. Cei care pictează știu cu câtă dificultate se mișcă pictorul unei singure dimensiuni pe o alta: nu se poate gândi în mic ceea ce urmează să fie realizat pe o suprafață de mari dimensiuni, ori invers. Pentru a aprecia corect ceea ce urmează să realizezi, fie în mic, fie în mare, e nevoie de un desăvârșit simț al echilibrului și spirit geometric, adică o gândire clară. Aspectul liber al picturii lui Ion Sălișteanu ocultează ochiului privitorului laboratorul creației și efortul creator, lăsând aparența unei picturi născute dintr-un simplu gest al mâinii. Doar cei care cunosc cu câtă greutate se atinge simplitatea pot să-i prețuiască în profunzime calitățile artei.

Pictura lui Ion Sălișteanu este aceea a armoniilor sobre, în care culoarea în stare pură are efectul unei descărcări luminoase fulgerătoare care înviorează tabloul. O pată de galben strălucitor, câteva pete mici de verde crud, un albastru cobalt intens, un roșu saturat, toate acestea înconjurate de suprafața mare de griuri, scot tabloul din îngânarea monocordă și-l înviorează. Petele de negru din unele tablouri întăresc contrastul și pun în valoare strălucirea maximă a culorii în stare pură. Niciun fel de interdicții teoretice nu i-au stat în cale, le-a dat de o parte, le-a încălcat și ignorat, singurul său scop a fost să se exprime pe sine. Teoriile jdanoviste despre realismul socialist în artă i-au fost la fel de nesuferite ca și mult vânturatele teorii privind culoarea ale cunoscutului pedagog german Johanes Itten, foarte la modă de pe la mijlocul anilor ’60 (deși publicate în Germania și apoi în Franța cu câteva decenii mai devreme, ele au pătruns în mediul artistic românesc foarte târziu, sub forma unor „samizdate” care circulau subteran). În fond, Itten nu a absolutizat teoriile sale despre culoare și nu a decretat că trebuie să se picteze într-un singur fel, el a arătat doar posibilele aventuri ale culorii. Vina absolutizării teoriilor sale aparține acelor artiști incapabili să gândească cu propriul creier culoarea, să-și transpună pe pânză propriile relații cromatice.

Privind efortul unor pictori intelectualiști, cazna lor de a picta, mucalit, Ion Sălișteanu le-a spus: „Pictura e simplă, voi o complicați.” Desenele pictorului expuse la Galeria de Artă a Muzeului din Pitești dovedesc că, asemeni altor artiști adevărați, Ion Sălișteanu a parcurs în creația lui faza învățării, a desenului riguros, și abia odată înarmat cu cunoștințele necesare a pornit pe calea libertății individuale. Neîncrederea și aerul suspicios pe care publicul îl arată astăzi față de creațiile artei moderne și mai cu seamă contemporane izvorăște din experiențele ratate ale unor artiști „liberi” înainte de a fi învățat ce înseamnă ordinea, „spontani” înainte de a fi exersat rigoarea, „originali” înainte de a avea cunoștințele elementare ale limbajului artistic. Expunerea celor cinci desene-studii alături de cele mai nonconformiste creații abstracte ale lui Ion Sălișteanu primește valoare pedagogic-artistică, atât pentru potențialii viitori artiști, cât și pentru public.

Leonardo da Vinci afirma că pictura e „una cosa mentale”. Confirmarea adevărului spuselor sale e vizibilă în ordinea ce domnește în lucrările sale, în spiritul geometric care îi marchează întreaga creație. Artiștii secolului XIX și XX – unii dintre ei – au simțit însă că pentru a ajunge la înțelegerea și inima publicului este necesar un efort suplimentar, cel al implicării sufletești a artistului în propria-i creație. Îi simți care anume sunt aceia dăruiți nu doar cu talent cu carul, ci și cu inimă, după cum pictează: petele de culoare vibrează în ritmul inimii, caligrafierea desenului lor urmărește curgerea sângelui prin vene. Picturile dăruiților de la Dumnezeu cu minte, suflet și talent – Delacroix, Monet, Van Gogh, Toulouse-Lautrec, Modigliani, Schiele, Kokoschka, Țuculescu sau Matisse – pulsează de viață. Ion Sălișteanu face parte din această binecuvântată pleiadă de artiști care au simțit că, pe lângă cunoaștere, pentru a fi un pictor adevărat mai trebuie pus și mult-mult suflet.

Mariana ȘENILĂ-VASILIU
Revista Curtea de la Argeş, Anul II, Nr. 10(11), octombrie 2011