Vernisaj Expozitie Permanenta Ion Salisteanu la ResitaIncepând cu 21 octombrie 2011 oraşul Reşiţa poate admira la Muzeul Banatului Montan o expoziție permanentă Ion Sălișteanu. Expoziția are 25 de lucrări în acryl donate de soția maestrului, doamna Melania Sălișteanu.

Redăm mai jos discursul doamnei Melania Sălișteanu cu ocazia acestui eveniment.

Doamnelor şi domnilor,... (urmează o înşiruire a unor autorităţi locale care au fost prezente la manifestare), sper că am amintit despre toţi care au în mână putere de decizie. Tuturor trebuie să le mulţumesc foarte mult. Acest lucru (deschiderea unei expoziţii permanente, Ion Sălişteanu, la Reşiţa - n.n.) a fost posibil pentru că toţi au contribuit. A contribuit domnul Octavian Şuhani, care a venit şi a luat lucrările (de la Bucureşti - n.n.), care le-a împachetat, le-a cărat, le-a panotat. Am foarte mulţi oameni aici cărora trebuie să le mulţumesc. Dar există o persoană care a stat în spatele acestui act, o persoană care m-a îmboldit să fac acest lucru, m-a încurajat, m-a ajutat să deschid toate uşile şi această persoană este Bebe Cojocariu (aplauze). Prietenia de o viaţă dintre Sălişteanu şi Bebe a fost o prietenie atipică. Ei nici măcar nu-şi spuneau pe nume, după patruzeci de ani de prietenie. Îşi spuneau domnule Cojocariu, domnule Sălişteanu. Prietenia lor era bazată pe altceva, pe stimă, pe respect, pe profundă încredere unul în altul. Când a ieşit ultima monografie a lui Sălişteanu, aşteptând-o să vină de la editură, aşa cum ştiţi că orice autor este înnebunit să-şi vadă cartea în mână, când a primit-o, Sălişteanu a răsfoit-o şi primul lucru pe care l-a spus a fost: trimiţi mâine cartea la Reşiţa, lui Cojocariu. Aşa era legătura dintre ei.

Melania Salisteanu, sotia maestrului SalisteanuAcum trebuie să vă spun că am trecut prin lucruri foarte grele când a trebuit să eliberez atelierul. În atelierul acesta de la Pangraty, Sălişteanu a lucrat 45 de ani. Mai înainte a avut alt atelier. Dar, în 45 de ani, aici s-a adunat toată munca lui. Când am părăsit atelierul mi s-a frânt inima, mi s-a rupt sufletul, am ştiut că nu mai intru aici, unde am intrat cu atâta bucurie. Atelierele Pangraty, despre care vreau să vă spun, au adunat pictori de mare valoare pentru ţara asta. Noi ziceam că era crème de la crème, din Bucureşti. Pentru că fiecare oraş are crema lui! Erau acolo cei mai puternici, linia întâi! Toţi au plecat. A plecat maestrul Baba, a plecat maestrul Ciucurencu, a plecat Henri Catargi, a plecat Ion Musceleanu, a plecat Ion Pacea, a plecat Alin Gheorghiu, a plecat Ion Nicodim şi acum a plecat şi Sălişteanu. Ei! Poate că fac undeva o asociaţie, unde stau de vorbă.

Pot să vă mai spun că, nu de mult, vorbind cu Sălişteanu, i-am evocat cele două mari expoziţii pe care le-a făcut în Reşiţa. Nu numai primirea, nu numai faptul că au fost mulţi oameni care au venit, i-am evocat faptul că era lângă galeria de artă o cârciumioară unde ne adunam seara prietenii de aici. Era Bebe (Cojocariu), era Ungar, era Comisarschi, era Bobeică, era Galiş, era Toma Viorel, adică prietenii pe care ştiam că ne putem baza. Şi au fost seri frumoase, seri extraordinare.

Şi pentru că în această sală sunt foarte mulţi tineri, mulţi copii (elevi de la Colegiul Economic al Banatului Montan Reşiţa - n.n.), trebuie să evoc aici trei personaje, care s-au intersectat cu viaţa lui Sălişteanu. Trei personaje foarte puternice pentru cultura română. Şi am să vă spun cum s-au intersectat. Primul om care a pus pietre de temelie unui foarte tânăr pictor a fost criticul şi profesorul Ion Frunzetti. Când Sălişteanu a împlinit 30 de ani, a avut prima expoziţie personală, la Galeriile Oneşti, din Bucureşti. Frunzetti a zis, vin eu să-ţi vorbesc. Eu nu vă pot spune, că nu-i de povestit, cum era Frunzetti! Ce sclipitor era, ce plin de vervă! Vorbele lui erau săbii, care ieşeau! Şi era foarte, foarte cunoscător în ale picturii, în ale istoriei artei. Era un profesor şi un critic desăvârşit. Când îţi spunea ceva Frunzetti, puteai să te bazezi pe el. În ziua în care s-a deschis expoziţia la Oneşti, la Uniunea Artiştilor Plastici era o şedinţă de conducere, prezidată de maestrul Jalea. Şi Jalea zice: peste zece minute începe vernisajul. Să-l vedem pe băiatul ăla ce-a făcut! Merge toată conducerea la vernisaj! Noi eram la Oneşti. Când i-am văzut pe toţi că se apropie, am văzut cum se descarcă maşinile Uniunii, am rămas trăzniţi. Nici nu am avut curaj să mă uit la Sălişteanu, ca să nu citească în ochii mei groaza care m-a luat, când i-am văzut pe toţi venind. Apoi, Frunzetti începe să vorbească. Cu talent, cu strălucire, şi analizează lucrările. Face un show! Se duce ba de-o parte, ba de alta, vorbeşte de lucrări. Foarte frumos a vorbit despre lucrări. Şi, după ce face acest show, zice: Şi-acum doamnelor şi domnilor, să ţineţi minte ce vă spun. Despre băiatul ăsta o să mai auziţi, pentru că acum treizeci de ani s-a născut pentru pictură Ion Sălişteanu. Erau nişte vorbe extraordinare pentru un tinerel. S-a lăsat o tăcere, cât să numeri până la trei, şi pe urmă au izbucnit ropote de aplauze. După toată treaba asta, Sălişteanu se duce la Frunzetti şi zice: Vai, dom’ profesor, prea m-aţi lăudat, iar Frunzetti zice: Taci, măi, că aşa e! Apoi, Sălişteanu: Dar propoziţia asta pe care aţi spus-o la sfârşit, m-a tuşat extraordinar! Şi el zice: Fată, că aşa vorbea Frunzetti, fată, peste cincizeci de ani o să-mi dai dreptate. O să vezi că o să se vorbească despre Sălişteanu şi o să-mi mulţumeşti. Domnule professor (n.n. - Melania Sălişteanu, i s-a adresat lui Frunzetti, de parcă ar fi fost în sală, la Reşiţa), au trecut cicnizeci de ani. Se vorbeşte despre Sălişteanu, aţi avut dreptate şi vă mulţumesc foarte mult! (aplauze).

Alt om, care nici el nu mai există, este criticul de artă şi profesorul Dan Grigorescu. Cu Dan Grigorescu, pe parcursul vieţii, am avut trei întâlniri extraordinare! Toate trei benefice. Prima întâlnire a fost când el a scos prima monografie a lui Sălişteanu. Cred că nu vă puteţi închipui ce greu era în anii şaizeci, ce greu ieşea o carte. Era la editura Meridiane. Era planul de producţie pe doi ani înainte, se făceau şedinţe,… era suficient ca unul din Consiliu să zică: Parcă propoziţia asta nu sună bine… Se ducea înapoi, iar aşteptai. Mult, mult până ieşea o carte. Şi a ieşit până la urmă. Acesta a fost un lucru foarte bun, care l-a ajutat pe drumul lui.

A doua întâlnire a fost mai puţin profesională, a fost, ca să zic aşa, familială. S-a făcut un bloc al artiştilor, pe Brezoianu, în Bucureşti, şi Dan Grigorescu avea antamat acolo un apartament foarte frumos, la care mergea pe parcursul construcţiei să-l controleze, şi vine şi-i spune lui Sălişteanu: Trebuie să plec la Washington, pentru mai mulţi ani. Eu acel apartament nu îl dau nimănui, decât ţie! Sălişteanu: Dom’ professor, să vedeţi…, dar, Grigorescu: Gata! Mergem la Uniune şi facem actele, ca să nu se cheme Dan Grigorescu, să se cheme al lui Sălişteanu. Şi acolo trăim şi acum, pentru că Dan Grigorescu a făcut acest lucru (n.n. - Ion Sălişteanu a murit în 25 mai 2011, doamna Sălişteanu, fie se referea la familie, fie, din obişnuinţă, a vorbit despre Sălişteanu la timpul prezent). Pe parcursul anilor el a scris foarte mult despre Sălişteanu. A deschis foarte multe expoziţii. Merge omul la Washington, face treabă bună acolo, are şi o catedră, lucrează, se întoarce în Bucureşti, preia catedra de la Universitate, şi, pe coridoare, se întâlneşte cu cealaltă fiică a mea (una dintre fiicele lui Sălişteanu, Raluca, era prezentă la manifestare, la Reşiţa), care şi ea preda la Universitate, o vede, şi în loc de bună ziua, îi zice. Ce face banditu’ de taică-tu? Păi, banditu’ lucrează. Şi asta se întâmpla ani şi ani de zile, totdeauna când îl vedea, îi zicea. Dom’ profesor, banditu’ lucrează! Aşa să facă, să lucreze! Trec ani şi ani, şi ani… A treia întâlnire cu Dan Grigorescu. Ce se întâmplă! Maestrul Baba se prăpădeşte. Şi ştiţi, că la Academie scaunele s’ aşa, pe căprării. Dacă moare un artist, vine tot un artist pe scaunul lui, nu vine un chimist sau… altcineva. Şi se face şedinţă, cine să ocupe locul gol şi Dan Grigorscu zice: Uitaţi, şi scoate din buzunar tot curriculum vitae a lui Sălişteanu şi zice, uitaţi ce-a făcut. Atâtea expoziţii, a lucrat în atâtea comitete, a fost în conducerea Uniunii tot timpul, ăsta trebuie să fie academician. Şi Sălişteanu a devenit academician. Tot pentru că Dan Grigorscu, ca un înger, a fost la spatele lui, lucru care se întâmplă foarte rar în lumea artiştilor. Sălişteanu nu a putut să-i mulţumească, decât la necrologul pe care l-a ţinut în faţa mormântului.

Mai vreau să povestesc despre o persoană foarte importantă în cultură, dar, care, din cauza modestiei, nu era foarte cunoscută. E vorba despre un critic de artă, Maria Magdalena Crişan, de orgine din Sibiu. Foarte cunoscătoare, foarte competentă, avea un simţ al proporţiilor, faţă de artişti, ştia pe fiecare unde să-l aşeze. Această doamnă, chiar când s-a îmbolnăvit, l-a ajutat foarte mult, i-a deschis foarte multe porţi, a fost alături de el.

Am vrut ca să ştiţi; sunt oameni mari ai culturii româneşti, foarte mari. Şi fiecare pune câte o cărămidă.

Niciodată nu ajungi mare, fără să munceşti de dimineaţa până seara. În toate taberele în care am fost, se ştia că Sălişteanu e primul care se scoală şi lucrează tot timpul. Aşa-i venea. Taberele nu se făceau decât după ce, cel care organiza tabăra, primul telefon îl dădea la noi: E liber pe data de cincisprezece că fac tabără la Sighişoara. Să mă uit în catastif. Mă uitam. Da, e liber. Până când? Păi, ţine douăşpe zile. A treişpea zi facem expoziţie. Venea alt telefon. E liber atunci şi atunci? Aveam în faţă tabloul ăsta al tuturor taberelor. Era un loc unde lucrau cu drag şi se stimulau unul pe altul. Nu mă duc în tabără ca să stau cu burta la soare sau să beau bere. Mă duc să lucrez, pentru că ştiu că după douăsprezece zile, va fi o expoziţie şi toţi cei din tabără se uită la mine, ce am lucrat şi ce am putut să fac. Au fost tabere extraordinare, pe care le-am făcut. Nu numai în ţară. În tabăra din China, în care Sălişteanu a lucrat ca un nebun, s-a terminat cu o expoziţie foarte mare. Tabăra era internaţională. Şi neamţul şi spaniolul şi ungurul şi care mai erau, au predate la expoziţie două lucrări, unii chiar trei. Sălişteanu le-a dat în mână chinezilor,… asta am lucrat. Ăia, nu ne înţelegeau de loc. Le-au luat şi au umplut un perete cu ce-a lucrat Sălişteanu. Şi ce s-a întâmplat. Când s-a terminat tot, vine primarul şi-i spune, prin foarte mulţi translatori, că se doreşte să se facă un muzeu Ion Sălişteanu. Că oraşul vrea să facă un mare bulevard şi se fac intreprinderi noi, case noi pentru toate oficialităţile, şi una dintre case va fi Muzeul Ion Sălişteanu, dacă Sălişteanu este de acord. Şi au venit pe urmă în România o trupă de chinezi şi Sălişteanu le-a pus în braţe cincizeci de lucrări. Şi acum există în China Muzeul Sălişteanu. Aşa că, mă bucur astăzi extraordinar că Sălişteanu s-a putut întoarce aici (la Reşiţa), unde voia să se întoarcă. Mă bucur, încă odată să aduc toate mulţumirile mele. Îi mulţumesc domnului Vlădulescu pentru minunatul afiş pe care l-a făcut. Dacă l-ar vedea Sălişteanu, ar fi extarordinar de mândru pentru acest afiş. Un afiş foarte bun! Un afiş care te pătrunde.

S-au făcut aici, în Reşiţa, foarte mulţi paşi pe domeniul culturii şi atâta vreme cât sunt oameni aici care te sprijină, care te respectă şi care fac treburile acestea, atâta vreme, zic, România merge mai departe. Merge înainte. Şi faptul că aici sunt zeci de tineri, care au bunăvoinţă şi mai ales că au ascultat, este o dovadă că mergem mai departe. Nu ne prăpădim.

Dacă veţi fi foarte bucuroşi într-una din zile, vă invit să veniţi la muzeu, că muzeul este foarte frumos, şi să vă opriţi în sala lui Sălişteanu. Dacă veţi fi foarte supăraţi, frustraţi sau necăjiţi de la serviciu sau, pur şi simplu, înfriguraţi, iarăşi vă invit, veniţi la muzeu, plimbaţi-vă prin acest muzeu frumos, opriţi-vă în sala lui Ion Sălişteanu şi trimiteţi-i un gând frumos.

Vă mulţumesc.

Redăm mai jos o galerie foto cu imagini de la vernisaj.

Presa online:
Ziarul online Argument

Ziarul Caras online