Articole
O expoziţie este o meditaţie pe marginea surselor, pe marginea a ceea ce este de făcut pentru o corectă relaţie cu motivul. Poţi să urmăreşti unde e forțată natura ta în contact cu natura exterioară sau limitele între care se afirmă conceptul de real determinat prin lucrările tale.
Surprins de invitaţia de a fi expozant la Cercul Militar Naţional, în ideea de a marca zece ani de când a fost inaugurată, tot cu mine, „Galeria Artelor", devenită un factor constant de comunicare culturală, am ieşit în public cu întâmplarea de atelier. De aceea, nu este vorba de o expoziţie lucrată în sensul unei ample compoziţii, ci mai degrabă de un sistem de etape. Fiecare etapă e rezultatul firesc al neputinţei de a pune într-o singură imagine ceea ce vreau să spun sau ceea ce simt că-mi narează natura prin care trec sau cea pe care o ascult. Am descoperit că ceea ce nu am spus într-o lucrare pot să spun în cealaltă sau prin alte douăsprezece şi astfel chipul întregului se reconstituie mai temător, mai fin şi totuşi pregnant.
Read more: Drumul imaginii de la atelier la expoziţie - Domnule Ion Sălişteanu, cum vă simțiți în atelierul dumneavoastră? Este un spațiu care vă supune sau care ați reușit să-l supuneți?
- Mi se pare că nu m-am aşezat bine la lucru, deşi am venit aici din 1965. În fiecare clipă am senzaţia că nu am lucrat destul, cu toate că atelierul jalonează timpul într-un mod foarte concret. Acum m-am obişnuit atât de mult cu acest spaţiu, încât cred că nu l-aş mai putea schimba. Atelierul meu are timpul său de muncă, este martorul „spaimei mele de pânza albă", este locul în care mă întâlnesc cu prieteni în care cred şi cu care comunic emoţional; aceştia mă ajută să-mi „reglez" lucrarea atunci când mi-o verific.
- Care este relaţia pe care o păstraţi cu lucrările, atât cu cele care rămân în atelier cât şi cu cele care ajung în colecţii private?
- Din păcate, uneori, mă despărţeam greu de lucrări la care ineam mult şi eram fericit când lucrări la care nu ţineam îmi plecau din atelier. În realitate însă, nu este deloc aşa. Sunt lucrări pe care le văd în unele locuri şi pe care acum le-aş schimba cu altele, la care ţin mai mult. Mi le-aş răscumpăra. De fapt, trebuie să dai întotdeauna ce e mai bun pentru că tot ce părăseşte atelierul scapă de sub cenzura ta şi te reprezintă. Când nu creez însă în atelier, ci într-o tabără, atunci când mă întorc, atelierul îmi „aşează" lucrările; abia în atelier pot să le „citesc", să le descopăr, pentru că în singurătate le văd, de fapt, pentru prima dată. Judecându-mi lucrările, fac şi o triere: pe unele le pun de o parte, pe altele le reiau, pe altele le distrug. Sunt unele care mă situează în zona penibilului, a compromisului; le pun undeva, de o parte şi mi-e teamă să nu le mai vadă şi altcineva. Sunt adevărate certificate de incompetenţă pentru mine şi atunci se întâmplă să mă înjur şi să îmi spun că nici nu meritsă să mă numesc pictor.
- Cum se ajunge la astfel de lucrări ratate? Când simţiţi că vă scapă o lucrare, că o pierdeţi?
- Prima tuşă poartă cu ea tot. Dacă e proaspătă, transparentă, mă poartă spre ceva ce constat că, de multe ori, nu are legătură cu intenţia mea sau cu previziunea artistică. Modul în care se desfăşoară gestul este cel care contează. Imaginea se construieşte pe primul impuls, iar tu eşti doar un martor. Încercarea de prelungire a unei tuşe, de transformare, de ajustare se simte imediat și în acel moment deja eşti pe tărâmul artificialului. De aceea, când ajung să-mi judec lucrările, este foarte greu să revin asupra lor; chiar dacă nu mă satisfac, ele au o personalitate a lor, sunt puternice şi intervenţiile, de multe ori, în loc să le ajusteze, le strică.
Florena DOBRESCU
Adevărul, 14 august 2002
Despre creaţia lui au apărut peste 300 de articole, trei volume monografice şi numeroase filme. A realizat peste 3.000 de lucrări, multe intrate în colecţii şi muzee din ţară şi străinătate. Cei 75 de ani pe care pictorul Ion Sălişteanu îi împlineşte astăzi sunt marcaţi, aşa cum îi stă bine unui artist dedicat cu totul picturii, printr-o expoziţie aniversară.
„Cred că spectacolul e în afară, în interior lucrurile curg ca o apă domoală şi constantă. Mă raportez însă şi eu la lucrurile care ţin de profesia mea, sunt bucuros că rotunjesc vârsta cu o mare expoziţie pe simezele Muzeului de Artă din Constanța şi că încă e frumos afară. Lucrurile sunt legate de o sărbătorire de tip familial; astăzi sunt invitat la fiica mea sa bem împreună pentru pictorul de 75 de ani. Mă bucur când nu trec anii ăştia fără să fie o expoziţie pe perete. Voi pleca la Bruxelles împreună cu nişte colegi cu care voi deschide chiar în Parlamentul European o expoziţie de pictura românească contemporană. Ca să fiu sincer, nu s-a modificat prea mult felul în care îmi aniversez ziua pentru că am mulţi prieteni şi, afectiv, e foarte constantă atmosfera de sărbătorire; nu simt că sunt bătrân pentru că am nişte repere lângă mine, nişte mlădiţe, de la nepoţi la fiice şi la prieteni, care sunt de toate vârstele. E o atmosferă frumoasă în care media şi de ani, dar şi de stare este destul de constantă.
Îmi doresc să fie mereu aşa: tinereţe şi veselie în jur şi bunăvoinţă pentru ceilalţi. A fost o vreme când părea că anii se scurg sănătoşi şi gravi, ca un fel de sursă de informaţii foarte bogată; de la o vreme nu ştiu de ce s-au subţiat şi scad din ce în ce mai alert; este o acceleraţie care mă linişteşte puţin. Dar în rest totul îmi pare în ordine atâta vreme cât sănătatea e de partea mea. A fost o formă de coincidenţă pe care am urmărit-o cu insistenţă ca şi anume acea dorinţă să fie sărbătoare şi prin faptul că deschid o expoziţie, că înaintez şi pe domeniul profesiunii care are o greutate în modul în care îmi înţeleg viaţa. Nu ştiu dacă mai pot face alte lucruri, de exemplu să urc pe Chomolungma în paralel cu pictura. La mine, întotdeauna proiectele s-au aşezat pe planşetă ca o mare schiţă în perspectivă şi au fost legate de lumea atelierului, de lumea întâlnirii cu colegii, de lumea unei coeziuni în relaţia cu socialul. Dorinţa mea nu are o dimensiune individuală, este o dorinţă care cred că e a tuturor, un bine global, un bine general pentru ţara asta, pentru ce se va întâmpla cu ea, în care cultura sunt sigur că nu are cum să lipsească. Mă simt uşor şi plin de dorul să lucrez, ceea ce este simptomul sanitar cel mai exact. Un an în plus nu contează, de aici încolo nu mai am nimic de făcut, trebuie să o duc până la capăt şi, dacă se poate, cu zâmbet. Sunt un om care-şi vede de meserie şi care este încă senin."
Ion Sălișteanu
Jurnalul Național,
6 octombrie, 2004
© Toate materialele existente în acest site sunt proprietatea familiei maestrului Sălișteanu și nu pot fi copiate decât cu acordul scris al unui membru al familiei.
